Izvorul Alb este un sat ascuns în Ceahlău ca un ac în carul cu fân. Ajungi acolo după un drum pe dealuri pe care se prelinge soarele, cu urcușuri și coborâșuri, iar pădurea prin care treci se simte ca o graniță între zgomot și liniște. Știi că ai ajuns acolo când te auzi limpede pentru prima oară în multă vreme. De când nu ai mai ascultat liniștea? Se ascunde în talăngile vacilor, în căpițele care veghează lângă porțile sătenilor, în lătratul înfundat al câinilor bucuroși de oaspeți.
Urmează primirea călduroasă ca poalele-n brâu de-abia scoase din cuptor: gazdele îți dau un pahar de țuică cu schinduc și o felie de pâine cu sare, te poftesc la masă și îți povestesc mai multe despre trecutul care se vede în fotografiile alb-negru pe care le au în casă. Izvorul Alb a fost lumea lor și este lumea lor. Odată cu acest sat, a început să existe și Moldova: legenda spune că numele vine din vremea descălecatului lui Dragoș-Vodă, care a vânat într-o noapte un zimbru alb până sub vârful Toaca.
În afară de concertul liniștii, Izvorul Alb este un punct de plecare pentru multe drumeții pe Ceahlău. Poți să te rătăcești pe ulițe, doar ca să te regăsești. Poți să vezi cum cerul se uită la el însuși în oglindă noaptea ca să concluzioneze că îi vin bine stelele. Poți să dai ‘bună ziua’ și să ajungi să stai de vorbă ore întregi cu izvorani care te adoptă la micul dejun și te omenesc cu vin până seara. Poți să zâmbești până te dor obrajii, fiindcă toată lumea îți va zâmbi înapoi. Poți să pescuiești. Poți să nu faci nimic. De fapt, poți?
Dacă există locuri de care îți este dor fără să le fi descoperit până acum, Izvorul Alb este unul dintre ele. Așa că vino. Cineva sigur te așteaptă cu pâine, sare și țuică, fără să știe că îi lipsești.